Și iar mă ierți... și iarăși cad...
Și iarăși plâng la crucea Ta;
Mi-e greu să cred că încă, Doamne,
Mai poți iubi ființa mea.

Și-am plâns că-i ultima cădere,
Și-am spus: „De-ajuns, de-acum mă schimb!”
Dar iarăși m-am văzut, Stăpâne,
Cu pașii rătăcind prin timp.

Mi-am frânt și cea din urmă vorbă,
Cum frânge vântul ramuri grele;
Iar Tu m-ai ridicat iar, Doamne,
Cu-aceleași mâini străpunse-n ele.

Mi-e greu să-mi mai ridic privirea,
Dar vin din nou la harul Tău;
Tu-mi ștergi în taină iar rușinea
Și-mi spui: „Tu ești copilul Meu.”

Atunci se frânge deznădejdea,
Ce-mi apăsa atât de greu;
Și-n locul vinei fără margini
Rămâne pacea Ta mereu.

Cât mai poți răbda, Isuse?
Niciodată n-am aflat...
Știu doar că iubirea-Ți sfântă
M-a iertat neîncetat.

Amin!